panza de paianjen.

Putinele frunze vestede ramase atarnate de crengile copacilor din cine stie ce vremuri erau biciuite(sau poate nu..?) de stropii aspri de ploaie.

Cerul mohorat se oglindea in baltile strazilor pustii, lipsite pana si de coloratura umbrelelor. Ploaia parea sa formeze gratii la ferestre, picaturile se incolaceau ca o cheie in lacat, inchizand oamenii in case,oprindu-i sa se bucure de stropii reci care i-ar fi inviorat si care le-ar fi purtat in siroaiele lor, necazurile si grijile..

Cate un trecator intarziat ocolea cu gravitate micile lacuri care impanzisera strazile, fara sa se gandeasca, fara sa stie ca daca le-ar fi sarit, daca ar fi calcat in ele, daca le-ar fi privit ca pe o joaca, o balaceala de copii sau poate un joc de sotron, atunci un zambet i-ar fi inflorit pe fata, ca un mugure de cais primavara,luminandu-i sufletul, si atunci toata apa aceea cazuta din cer ar fi devenit o binecuvantare.

Insa oamenii nu zambeau, ci mergeau mohorati si tristi, asa cum vedeau ei toamna si ploaia, ca si cum ochii le-ar fi fost acoperiti cu o panza de paianjen..

Doar frunzele zambeau, revigorate, incepand, incetul cu incetul, sa imprastie acea culoare palida si simpla peste oras si peste suflete, acea culoarea abia perceptibila, ca un parfum discret, culoarea toamnei…